În centrul oricărui comportament de auto-sabotare, găsim de obicei frici de a fi abandonați, de a nu ne simți „suficient de bine” și ne luptăm cu auto – identitatea și stima de sine . Cu toate acestea, odată ce dezlipim aceste straturi, începem să vedem că multe cicluri de auto-sabotare sunt răspunsuri la traume și modele învățate mai devreme în viață ca auto-conservare.
De ce ne autosabotăm
1. Traumă nerezolvată
Dacă am crescut într-o familie abuzivă, neglijentă sau altfel nesănătoasă, probabil ni s-au înmânat anumite roluri implicite, adesea pentru supraviețuire. Este posibil să fi avut părinți narcisisti sau abuzivi care ne-au făcut de rușine, ne-au abuzat fizic sau ne-au neglijat emoțional. Sau poate că am avut un părinte care a permis altora din familie să continue ciclurile de comportament auto-înfrângător, inclusiv pe al lor.
citeste si despre: Ce este narcisismul malign?
Aceste răni sunt cele care sunt purtate cu noi ca comportament de auto-sabotare. Recreăm adesea aceleași modele în relațiile noastre adulte care au fost modelate și condiționate pentru noi în copilărie , inclusiv mesaje de a nu ne simți demn, de teamă de abandon sau de a crede mentalități dezadaptative care au fost predate ca de obicei. În cele din urmă, ajungem la mai multă mizerie ca fiind „confortabil” sau „familiar”.
Crescând într-un mediu ostil, există adesea așteptări nespuse că nu avem voie să creștem ca propria persoană sau să punem la îndoială status quo-ul dinamicii familiei . Din această cauză, putem deveni inconștient legați de aceste dinamice care perpetuează ceea ce am fost învățați în copilărie, ceea ce ne întărește rolul în familie. Încercarea de a ne susține sau de a ieși în afara „așteptărilor” prescrise ale familiei poate declanșa frici de a eșua, teama de a fi defăimați de familia noastră sau teama de a nu fi suficient de bun pentru o conexiune autentică în condițiile noastre.
articolul continua pe pagina urmatoare
